Despre mama ei de criză (III)

China, sau cum, în realitate, după gard era Leo-pardul

Leo-pardul este un animaluţ drăguţ, una din BD-urile mele favorite. El încearcă mereu să evadeze, şi este însoţit în aventurile sale de un etern gardian care în mod etern încearcă (şi reuşeşte numai uneori) să-l prindă. Dar nu despre Leo vreau eu să vă vorbesc aici, ci despre nişte lucruri mult, cu muuult mai grave. Anume despre asta, din ziarul Capital:

La aproximativ 45 de minute de Shanghai se află ruinele părăsite ale ceea ce ar fi trebuit să fie cel mai mare parc de distracții din lume. Acesta este doar un exemplu dintr-atâtea prin care China demonstrează faptul că piața imobiliară a fost clădită pe proiecte fantomă în care s-au băgat miliarde de dolari pur și simplu degeaba: resurse risipite, munca inutilă, bani pierduți, mulți din aceștia fiind pe credite. Spargerea bulei imobiliare din China este mai aproape decât credem. Semnale sunt.

Un studiu realizat de China Index Academy, o agenție imobiliară independentă, arată că prețurile medii din zona Shanghai-ului au scăzut cu 40% față de vârful din 2009, scriu cei de la The Telegraph.

Mai mult, pentru a avea o imagine și mai clară asuipra tabloului imobiliar din China, cifrele arată că în Beijing, de exemplu, s-au închis într-un an mai mult de o mie de agenții imobiliare din cauza faptului că vânzările au scăzut dramatic.

http://rogde.adocean.pl/files/rachdusjrv/peeonnrjej/300×250-v4.swf

„Dezvoltatorii care odinioară vindeau proiecte în câteva ore, acum sunt disperați”, scriu britanicii, care observă că o companie care dezvoltă un ansamblu în Wenzhou a anunțat că oferă un BMW la un apartament vândut.

Cu toate astea, sunt analiști care încă mai speră că ceea ce se întâmplă acum în China nu este începutul prăbușirii pieței imobiliare, ci doar un fenomen. Asta pentru că, spun ei, milioane de chinezi care trăiesc în mediul rural migrează către orașe, fapt ce va încuraja construcția de noi și noi proiecte rezidențiale.

REUTERS: Galerie FOTO cu mega parcul de distracții abandonat

Pe de altă parte, americanii de la Forbes, scriu că în momentul de față, chinezii dispun de un stoc de 186 de milioane de locuințe, 49% dintre ele fiind construite după 1995.

Teza potrivit căreia mulți chinezi vor migra de la sate la orașe nu pare să se susțină. Un exemplu este cel al orațului Chongqing, care are 33 de milioane de locuitori. Aici, populația a crescut cu doar 1% în perioada 1997-2008, în timp ce „aria urbanistică” a crescut anual cu 12%.  De asemenea, în Beijing populația a crescut cu 1% în aceeași perioadă, iar suprafața urbană a orașului a înregistrat o creștere de 9%.

Orașul fantomă în care prețul caselor a scăzut cu 70% în câteva luni

Prețurile apartamentelor din marile orașe au fost mult supraevaluate, în ciuda măsurilor restrictive impuse de guvernul de la Beijing.

De exemplu, proiectul imobiliar Jinxin Han Lin Yuan are locuințe al căror preț ajungea la 10.000 de yuani, în timp ce acum acesta este de 3750 de yuani.

Ordos, este cel mai cunoscut oraș fantomă. Aici a fost construit un campus, proiectat ca să găzduiască 2,3 de milioane de studenți, dar acum nu locuiesc decât maximum 30.000.

Publicața LA Times a găsit aici puțin cinci proiecte de infrastructură – pe care le califică drept „ridicole” -, finanțate de guvernul chinez, doar ”de dragul dinamizării și dezvoltării sectorului”.

CLĂDIRI FĂCUTE ÎN GRABĂ: Un bloc este demolat la doar câteva luni de la finalizare

Nu a trecut niciun an de când clădirea din imagine a fost construită în provincia chineză Zhejiang, că deja este demolată. Dezvoltatorii imobilului de 18 etaje se lăudau cu apartamente de lux cu vedere spre ocean, pe care le vindeau la aproape 600 de euro pe mp încă din 2009, înainte de a fi finalizate. Problema este că proiectul iniţial viza construirea unei clădiri cu 11 etaje şi nu de 18. În plus, construcţia a fost ridicată pe un teren incapabil să susţină atâta greutate.

Zhan, proprietarul unui apartament de la etajul 16, a plecat din locuinţa în care se mutase cu doar 17 ore în urmă. „Am cumpărat apartamentul datorită vederii frumoase. Păcat că nu se poate locui acolo. Se tot auzeau zgomote puternice, asemeni unor explozii. A fost înfricoşător. Apoi ni s-a spus că un pilon al fundaţiei s-a crăpat”, a povestit Zhan pentru China Daily.

Experţii au explicat că solul pe care a fost ridicată clădirea de locuinţe s-a scufundat pentru că nu putea susţine o greutate atât de mare, fiind vorba despre un teren asanat, de pe care a fost îndepărtată apa pentru a deveni construibil.

Clădirea a fost finalizată în ianuarie 2011, dar la scurt timp a început să se scufunde tot mai mult.

Conform calculelor LA Times, sunt cel puțin 1.700 de miliarde de dolari din bugetul guvernului chinez înghițiți de proiecte de acest gen.

Cei de la Business Insider au publicat în vara acestui an un articol în care arătau proiectele imobliare fantomă, mii de locuinţe în care nu stă nimeni.

Roubini: „Aeroporturi pustii şi autostrăzi către nicăieri”

Analistul economic Nouriel Roubini spunea de curând: Chinezii au construit enorm. Numai că acum au blocuri goale, aeroporturi pustii şi autostrăzi către nicăieri. Toate aceste proiecte duc la investiţii neperformante.

Conform unei anchete realizată în peste 30 de orașe mari din China, proprietățile imobiliare din 11 orașe au prețuri ce depășesc de la 30% la 50% un indice de referință care ține cont de 11 factori, printre care infrastructura și puterea de cumpărare.

Diferența ajunge chiar la 70% în unele orașe. Conform cifrelor oficiale, prețurile apartamentelor erau în luna octombrie mai mari cu 0,2% față de luna anterioară și cu 8,6% față de perioada similară a anului trecut.

Guvernul de la Beijing a început să impună măsuri împotriva creșterii prețului la apartamente încă din luna aprilie, una dintre ele fiind interzicerea băncilor de a acorda credite pentru cei care vor să-și cumpere un al treilea apartament.

_________________________

Cam asta e realitatea, pentru cei dintre voi (şi sunteţi incă mulţi) care încă nu ştiaţi. Ei da, China, aia pe care o admiră Ponta şi Bombo, de parcă le simţi balele curgându-le din televizor după banii chinezilor, da, China stă să cadă. Şi e gravă, treaba, băieţi şi fete, domnişoare şi domnişori. Cam cum mă simt eu unul citind asta?

Păi cam aşa:

Să vă explic partea tehnică, înainte de a vă pune aici încă un articolaş. Nu mă mai complic, deşi aş putea, că iniţial aveam intenţia, să mai pun titluri gen „Benzi desenate  X” sau „Construcţii I”, pentru că deja ar deveni penibil. Dar mai urmează, be sure of it, şi acolo, nenumărate postări, pănă o să vă plictisiţi citind şi o să adormiţi cu capul pe taste (ohoooo, veţi adormi înaintea mea, vă a-si-gur!!).

Deci ideea care e….o mlaştină, de regulă, conţine mult mâl (nu e o glumă, mulţi pur şi simplu ignoră asta). Ei bine, când e asanată, sau cănd seacă în mod natural, mâlul ăla e evacuat pe căt posibil, însă şi posibilul acesta, având o limită, bineînţeles. Se poate face o îmbunătăţire a terenului, se pot injecta diverse care să îl întărească, însă aceste soluţii de regulă sunt extrem de scumpe şi mă îndoiesc foarte că drăguţii cu ochi în semilună (nu, dle Niţă, care eraţi picat în admiraţie acum vreo 5 luni pentru hotelurile de 20 de etaje ridicate în China în 10 zile, nu era vorba de arabi, ci de favoriţii dvs. Îi puteţi admira freza pre-şcolărească a dlui Niţă, precum şi ideile, din păcate de acelaşi calibru mic, aici) le-au aplicat, în acest caz sau în altul. Mă refer la:

Zhan, proprietarul unui apartament de la etajul 16, a plecat din locuinţa în care se mutase cu doar 17 ore în urmă. “Am cumpărat apartamentul datorită vederii frumoase. Păcat că nu se poate locui acolo. Se tot auzeau zgomote puternice, asemeni unor explozii. A fost înfricoşător. Apoi ni s-a spus că un pilon al fundaţiei s-a crăpat”, a povestit Zhan pentru China Daily.

Mai departe, neaplicănd soluţia mai costisitoare, sigur, era nevoie ca sarcinile, încărcările date de clădire, greutatea clădirii, să fie transmise terenului în mod eficient, adică în mod uniform, adică nu mai mult pe o latura şi mai puţin pe alta, de exemplu (cum probabil chiar a fost cazul), pentru că, dacă sarcina e aplicată neuniform, poţi să fii sigur că vei avea tasări diferenţiate, adică blocul tău se va înclina într-o parte şi se va înfunda în teren. După căte ştiu eu, teren „fost mlăştinos” înseamnă presiunea convenţională dată de teren Pconv=~50-90 kPa, zic şi eu aproximativ. Cum ecuaţia pe care trebuia să o rezolve inginerul cu ochişori alungiţi este Pconv > Gefectiv/Stalpa, unde Gefectiv e greutatea cladirii iar Stalpa e suprafata insumata a „fundului” piloţilor (clădirea era fundată pe piloţi), adică cu alte cuvinte să i se verifice această ecuaţie, şi cum datele de intrare erau că Pconv este foarte mic, iar Gefectiv, clădirea având totuşi, nişte prea-cinstite 18 etaje, era foarte mare, ce ar fi trebuit să îi rezulte de aici? Păi la naiba, ar spune nea Ion, român, chiar fără a fi un Corbusier, măcar, logic, matematic, rezultă că Stalpă trebuie să fie foarte mare, nu? Da. Păi simplu, în cazuri din astea, la clădiri de 18 etaje, Ion nici nu avea 1000 de soluţii la îndemână, nu? Nu avea. Trebuia să aleagă între două:

– piloţi, cum a ales inginerul Ciu, să-l numim aşa, care sunt mai simpli, sunt prefabricaţi, se montează în câteva ore, luându-i astfel ochii dlui Niţă care se poate nimeri să viziteze şantierul, şi sunt relativ ieftini.

– cealaltă variantă ar fi fost radier general: dar ăsta, deşi asigură o suprafaţă de rezemare mai mare (oricât de mare, îl putea face cât stadionul!) şi tasări uniforme (că d-aia îi şi zice radier general) costă puţin mai mult (da, dar Ciu e zgârcit, şi patronul lui şi mai şi…), e mai migălos de lucrat, necesită muncitori mai pricepuţi, desenatori buni pt. partea de proiect, şi deasemenea un mic calcul din partea lui Ciu.

Deci, de frică, din prostie, de lene, ce a ales Ciu? Păi ce-i spune şi numele: ciu-ciu, adică piloţi. Şi clădirea se va prăbuşi, garantat.

În concluzie, să ne mai lase dl Niţă, cu marii constructori chinezi, că e evident că şi ultimul meltean de la Cuca Măcăii (Cuca înţeleg că există în realitate, prin Moldova, iar Măcaia o fi vreo săteancă) ar fi construit mai bine.

Concluzia nr. 2: se aşteaptă cu nerăbdare intrarea Chinei în criză. Vreţi să vă dau motive bune, plauzibile, pentru asta? Un mic, scurt, dar costisitor război, în Iran, de exemplu (oficiali chinezi au declarat recent că vor susţine Iranul, une au multe interese economice, în caz de rezbel, probabil cu unicul şi proaspătul lor port-avion, abia lansat anul ăsta la apă).

Cam asta e criza, Obama a prelungit artificial agonia USA cu încă 4 ani, exportând toate problemele şi toxicităţile economiei americane către China, iar acum preşedintele din ţara lui Ciu e foarte supărat din cauza asta; Obama i-a văndut nişte obligaţiuni cu care el acum nu mai are ce face, pentru că nu mai valorează nimic. Şi e foaaaaaarte supărat. Poate chiar îndeajuns de supărat încât să declanşeze WW3, că oricum mare lucru nu mai are ce pierde.

Şi, între timp, noi, europenii, ce făceam, SarkoMerkel ce mai învârt? Păi deh, ca nişte birocraţi ipocriţi şi complet iresponsabili ce se află, uitaţi aici ce-mi făceau:

Europa de est săracă nu vrea să ajute Vestul bogat şi îndatorat

Planul de salvare a zonei euro decis la summitul de vineri al Uniunii Europene se loveşte de rezistenţă în Europa de Est, căreia i se pare o mare nedreptate să i se ceară să se sacrifice pentru ţările care încă se bucură de bunăstare mult mai mare, în ciuda munţilor de datorii publice pe care le au, comentează agenţia Associated Press.

Aceasta trebuie că este cea mai ciudată dintre întorsăturile de situaţie pe care le-a adus criza datoriilor: să li se ceară ajutorul polonezilor, cehilor şi altor est-europeni, care ani de zile au beneficiat de un ajutor masiv din partea Vestului. Acum li se cere să contribuie la un fond de urgenţă destinat ţărilor occidentale europene înglodate în datorii.

Planul UE: o glumă proastă

,,Trebuie că este o glumă proastă”, a declarat Jonas Vaicys, un profesor de matematică din Lituania, un stat din fostul bloc sovietic, care încă nu şi-a revenit după lovitura puternică primită în timpul crizei financiare din 2008-2009. „Lituania însăşi este pe cale să ceară ajutor internaţional, nu să doneze bani pentru nişte fonduri”, a adăugat lituanianul.

România şi Ungaria, salvate de îndatorarea la FMI

Planul decis la Consiliul European de iarnă include o contribuţie a statelor membre la FMI, în valoare de 200 de miliarde de euro sub forma unor împrumuturi. AP notează că într-adevăr cea mai mare parte a banilor va veni de la membrii uniunii monetare, dar că şi statelor non-euro li se cere ajutor.

Ungaria şi România nu pot contribui întrucât ele încă plătesc împrumuturile luate de la FMI pentru planurile de salvare din trecut. Şi Bulgaria, cel mai sărac membru al UE, spune că nu are nimic de oferit.

„Nu Bulgaria a provocat criza din zona euro şi nici nu va fi cea care să scoată zona din criză”, a declarat ministrul bulgar de Externe ,Nikolai Mladenov, miercuri.
Dar şi alte state ex-sovietice se văd acum în situaţia de a contribui prin intermediul băncilor lor centrale la fondul special de criză din cadrul FMI.

Săracii nevoiţi să ajute Occidentul bogat

În ciuda anilor de progres economic, nivelul de trai din Europa Centrală şi de Est este în continuare cu mult în urma Vestului. Spre exemplu, Polonia are o datorie mult mai mică ca aceea a Greciei şi Italiei. Acest lucru se datorează însă doar faptului că statul nu oferă beneficii generoase pentru bunăstarea poporului său, beneficii care sunt văzute ca un lucuru de la sine înţeles în Occident.

Venituri şi beneficii mai mici

AP notează că salariile bugetarilor est-europeni, ajutorul pentru şomaj şi asistenţa pentru copii sunt o mică parte a celor din Occident. Orice încercare de a contribui la fondul de salvare a zonei euro îndatorate poate provoca o reacţie populară împotriva guvernelor, mai ales când propriile lor economii simt deja impactul crizei euro.

Cehia: Ar fi o iresponsabilitate să împrumutăm statele bogate

Premierul ceh, Petr Necas, se opune să contribuie cu aproximativ 90 de miliarde de coroane (3,5 miliarde de euro), atât cât a fost cerut ţării sale.
La rândul său liderul de la Praga, Vaclav Klaus a declarat că se opune să contribuiela fondul special din FMI. El a declarat că această contribuţie ar detriora situaţia datoriilor ţării, chiar dacă împrumuturile de la banca centrala pentru FMI nu vin de la bugetul de stat şi nu au consecinţe directe asupra datoriei de stat.

„Ar fi o iresponsabilitate să ne creştem datoria publică, dând mai multe împrumuturi statelor cu datorii mari, lucru ce le-ar face doar să amâne găsirea unor soluţii reale” a afirmat Klaus, cunoscut pentru euroscepticismul său.

Slovacia: O tranzacţie stranie franco-germană

În Slovacia, Jozef Kollar, unul dintre liderii partidului de centru-dreapta din guvern, ,,Libertate şi Solidaritate” a spus că are o părere ,,generală negativă” despre plan, pe care-l califică drept o ,,tranzacţie stranie” urmărită de liderii german şi francez pentru a obţine mai mulţi bani pentru un fond de salvare al UE fără a trece prin parlamentele lor.

Liderii polonezi vor să ajute euro, poporul nu prea

Polonia face notă aparte. Premierul pro-european Donald Tusk şi banca centrală poloneză vor ca ţara să contribuie la fondul special. „Colapsul zonei euro ar fi un dezastru economic şi pentru noi”, a declarat şeful Băncii Centrale a Poloniei, Marek Belka.

,,Să plătim pentru luxul lor?”

Însă populaţia pare că are altă părere, notează AP. Tabloidul „ Fakt” a publicat în ultimele două zile articole pe prima pagină în compară salariile mici din Polonia, salariul minim fiind de 410 dolari pe lună, cu salariile de două sau trei ori mai mari ale grecilor şi italienilor. „Iar acum noi ar trebui să plătim pentru luxul lor?”, se întrebau jurnaliştii de la ,,Fakt” .

Adaug eu: Bulgaria? Păi bine băi, SarkoMerkelilor, care sunteţi, dacă aţi fi lăsat Seychelles şi Caraibele şi aţi fi mers şi voi, ca mine, astă vară, în vacanţă la bulgari, la Balcik, l-aţi fi văzut şi voi pe chelnerul de 55-60 de ani, tot numai un zămbet, care ne-a servit pe noi, şi care alerga ca titirezul, nu avea timp nici să respire, avea rufele la întins la 10 metri de ghereta lui de restaurant, dar nu din nesimţire, ci pentru că muncea de dimineaţă şi până seara şi ajunsese practic să locuiască acolo. Sau aţi fi văzut-o pe angajata lui, o băbuţă prăpădită, care căra în braţe teancul de şezlonguri pe care mie, bărbat de 1.80 m mi-ar fi greu să le car, tot pentru un biet bănuţ nenorocit, şi tot de dimineaţa şi până seara. Şi poate, dacă i-aţi fi văzut, v-ar fi fost ruşine să cereţi de la ei bani ca să-i salvaţi pe italienii şi pe grecii care vin la slujbă la 11 şi pleacă la 4, că trebuie „să se mai găndească şi la ei, nu tot mereu la muncă, şi iar muncă” cum zicea o grecoaică la tv.

Da. Astă seară, pe burtiera unei televiziuni, o altă ştire spunea cum un grec s-a declarat tată a 19 copii, da, 19, nu mai puţin, doar ca să le încaseze alocaţiile.

Nota bene: pe mulţi dintre romăni nu îi plâng, pentru că ei sunt, încă, mult prea mulţi dintre ei, teribil de corupţi, ca şi mulţi dintre bulgari, ceea ce îmi dovedeşte că, după atăta timp, încă nu pricep nimic din criza asta ce s-a abătut peste ei. Astăzi prietena mea îmi povestea cum un român emigrat în USA a venit să ofere un fel de bursă pentru un student de la facultatea unde învaţă ea, şi cum româno-americanul povestea cum rămăsese şocat atunci când un tânăr în costum Armani venise la el şi îl întrebase căt costă examenul pentru bursa respectivă. Tânărul în Armani nu mai avea chef să dea examenul, ca să nu mai înveţe, mi se pare normal; avea chef să îl cumpere.

Însă mie unul toate astea mi se par motive suficiente ca să mă simt aşa:

Despre mama ei de criză, sau De ce a ajuns să mi se pară Ilici mai bun decât Bam (II)

În primul rând, nişte scuze: atâta m-a dus şi pe mine capul, în materie de photoshopat şi modificat imagini, ce să spun acuma. Poate că data viitoare o să iasă mai bine, dar, oricum, e îndeajuns de monstruos pe cât îmi doream.

Pe urmă. De ce, păi e simplu: de aici, sau de aici, sau de aici, sau de aici.

Pentru că totuşi, dacă ce scrie în cartea aia omul ăla e adevărat (şi, dat fiind ce ştim deja despre Bam, nu avem nici un motiv să ne îndoim că ar fi), atunci înseamnă că toate „ajutoarele” date de statul U.S.A. diverselor entităţi private, pentru a le salva în mod generos de la un binemeritat, altfel, faliment, n-au fost altceva decăt nişte copii la indigo, pentru care, pe deasupra, Bam ar mai trebui să mai plătească şi drepturi de autor, după celebrele şi nenumăratele „privatizări cu cântec” ale lui tataie Ilici (apropo, înţeleg că mai nou, suferind din cauza vorbelor, goale, ca de obicei, ale lui Geoană, tataie a făcut un popas pe la Spitalul Elias; îi urez suferinţă maximă, dar însănătoşire grabnică, totuşi; n-aş vrea deloc ca o moarte timpurie să-l priveze de nişte binemeritate zile petrecute la închisoare, pentru morţii de la revoluţie şi pentru cei de la mineriade).

Şi încă, pe cine şi-a ales Bam ca să facă asemenea cadouri din banii contribuabililor?

Nu pe vreun Bill Gates, ci tocmai pe nenea George Soros, care, pentru cunoscuţi, nu e nici pe departe o uşă de biserică (vezi linkurile, sau aici, despre cum încurajează el consumul de marijuana). Dar deh, cine se aseamănă se adună, iar gaşca Obama+Anita Dunn (admiratoarea declarată a lui Mao)+Nancy Pelosi+Soros ar trebui, dacă aş fi eu electoratul din U.S.A., să se pregătească de pe acum pentru un usturător 0%, la alegerile pentru mandatul nr. 2.

Şi încă, spunând 0% sunt optimist, pentru Bam ar trebui inventate şi scorurile cu -.

Mai sus, aveţi înregistrat live ultimul record mondial atins în materie de varză la cap: Maica Tereza în acelaşi cocktail cu Mao. Mi se pare corect. La o adică, de ce nu Iisus Hristos+Hitler? Cum ar fi, de exemplu, ca eu să scriu într-o zi aici că „gânditorii mei favoriţi sunt Iisus, Hitler şi Stalin?” Nu v-ar veni aşa, puţin, să umpleţi monitorul de flegme? Mie cănd o ascult pe mrs. Dunn îmi vine. (nota bene: observaţi rogu-vă plimbarea dezordonată a limbii doamnei prin gură precum şi în afara acesteia. Sunt convins că i se trage de la folosirea insuficientă în vorbire, datorată prea multelor ore în faţa calculatorului. Săraca.)

În concluzie, de ce am ajuns să spun că Obama<<Iliescu? Păi foarte simplu: pentru că, de la un leninist ca Iliescu, toată lumea se (putea) aştepta la aşa ceva: corupţie, nepotism, minciună, ce să mai, însumănd toate astea într-un cuvânt, socialism. În fond, omul ne spusese din timp ce vroia: democratie originala, socialism cu fata umana, despotism luminat, cu alte cuvinte presa controlata, partid unic (sau aproape unic, vezi uitatul de pe-acum F.S.N., cu cele N aripi ale sale, fiecare de alta orientare) şi „economie de piata”- adica nicidecum capitalism, cum visam naivii de noi, ci un fel de post-titoism (şi doar asta am şi avut, 1990-1996, apoi 2000-2004).

De la Omama nu. Obama ne promisese că „yes we can”, dar uite că, de fapt, era „yes he can”.

Copiez mai jos CV-ul dlui Dr. Brian Baugus, precum şi recenzia dânsului la cartea despre care am făcut vorbire mai sus, „Throw them out”, scrisă de Peter Schweizer. Cartea face mare vălvă în momentul ăsta în U.S.A., şi pe bună dreptate, mi se pare. Offff, dacă aş putea citi toate cărţile pe care aş vrea să le citesc…….:)) :)) 🙂 🙂

Se subînţelege, sper, că prietenii mei care citesc acest blog, cu toţii mai inteligenţi decât mine, sunt obligaţi prin lege să cunoască bine limba engleză. 🙂

C.V.:

Dr. Brian Baugus is an assistant professor of economics and finance at Milligan College near Johnson City, Tennessee. He also is a visiting faculty member of the African Bible University in Kampala, Uganda. Before joining the Milligan faculty, Brian held various academic positions at schools in Maryland, Virginia and Tennessee since 1994. In addition to Dr. Baugus’ academic experience he worked in management consulting, banking, ran his own small business and spent five years as a senior policy analyst for budget with the Maryland state legislature.

Other activities have included running for local office, hosting a local radio talk show, and working as a political operative. He has no excuse for having done any of these except he was young and stupid at the time and asks all to forgive him. He promises to engage in only beneficial and productive activities for the rest of his life.

Baugus is a free market economist and has a wide range of professional interests. Although his primary interest is in entrepreneurship and economic development, he has done work in public choice, history of economic thought and the economics of sports among other issues. Baugus holds a Ph.D. and M.A. in economics from George Mason University and an M.B.A. in finance from Vanderbilt University and a B.A. in economics from McDaniel College.

Şi articolul, luat de aici:

Trust, Growth and Obama

by Dr. Brian Baugus

As is well known, the American economy has been in a recession or slogging through with anemic growth over the past three years.  Some say this is the new normal or at least a long-term condition.  Meanwhile, American firms are holding record amounts of cash, for a brief period this year Apple had more cash on hand than the federal government.  The political class and business commentators have been speculating why businesses are holding so much cash.  Some on the conservative side have made the regime uncertainty argument that we do not know what is coming from the government and that has created enough extra uncertainty to make businesses wary of investing right now.  However, Paul Krugman, (yes, it pains me to agree with him but credit where it is due) points out that business activity and attitudes did not change when Congress moved significantly to the right after the 2010 elections and the reality is little legislation of any significance has moved since then.  It stands to conclude that the election added a level of certainty to the political expectations, the business class could breathe a collective sigh of relief, and move forward with these pent up plans it had.

There is probably some truth to the notion that business is worried, after all the administration can promulgate regulations through the implementation of laws without Congressional approval and that still creates uncertainty.  But, I think Peter Schweizer in his book has uncovered another reason for the hesitancy of the business class to act.

What Schweizer has uncovered is far more insidious than a few political hacks earning some cash on what they know.  Congress’ insider trading has been getting most of the press and, as bad as that is, it is not even half the story. There is another aspect to Schweizer’s book that I think may have a far greater impact on macroeconomic performance and that is under this administration large segments of the economy have become rigged games.  Some of this has been nakedly brazen, the manipulation of the GM loan guarantees to place union interests ahead of bondholders is one example of the open version of what Schweizer has discussed.  Unions support this administration, give it ground troops and money and so this leads to favors courtesy of the administration’s use of taxpayer money to reward political allies.  The stimulus package and its targeted beneficiaries is part of the same mind-set.  The NLRB and Boeing mess is another and then there is Solyndra, which is just the tip of a large iceberg.

The larger effect of this behavior is to undermine confidence in the market.  While there has always been government favors granted to the politically connected and politically advantageous projects, there seems to be a significant increase in this behavior under this administration.  This may not be true but perception is reality.  We may not know if there has truly been a significant increase in political manipulation of the market for years if at all, but Schweizer has chronicled how this administration is subverting market processes and allowing favored businessmen like Soros and Buffet to heavily influence legislation and spending to their own benefit.  This behavior does not need to be wide spread it just needs to be frequent enough to be widely suspected, there are two variables at play in this calculation; how frequently it happens and how well known its occurrences are.  If either of these are high, then that creates another level of perceived risk and uncertainty in the investors’ and businesses’ minds and makes them that less likely to put their money at risk.

It is really an application of simple game theory analysis.  Trust is the glue that keeps economies out of a miserable state, what we call in game theory Nash Equilibriums, named after John Nash of A beautiful mind fame.  For instance, if you were going to buy a used car from your neighbor, there are two possible outcomes; a purchase is made or it is not.  You and your neighbor will both be better off if the deal happens and if it does then that means you trust your neighbor to be representing the car accurately and he trusts you for the money.  If it does not happen, there are three possible reasons; you do not trust him, he does not trust you or both.  The truth is irrelevant, it is the perception of how much trust each party has in the other.

Transfer the used car example to each business as its management considers its options.  It already faces these issues with every transaction it engages in from selling a pack of bubble gum to making a multi-billion dollar acquisition.  This is why in larger deals firms engage in a number of safety procedures by drawing up detailed contracts that, should one party fail to deliver, the government will enforce.  However, if there is no confidence in the government because it is in the habit of showing favoritism and ignoring contracts, using other people’s money to support its friends and its coercive power to insure their continuation long beyond their market life, then the trust that is so essential is effectively gone and no transactions will happen.  No transactions mean no expansion, no growth, no hiring and well… pretty much what we are experiencing now; a Nash Equilibrium economy courtesy of a government trying to pick winners and creating nothing but losers.

Bloguri (I)

Poate că pare oarecum ciudat, dar prefer ca atunci cănd deschid un fir pe aceeaşi temă să numerotez postările cu I, II, … etc. Vor exista, acolo unde e cazul, şi nişte subcapitole, numerotate pentru mai mare claritate cu (a),(b),(c)….sau(i),(ii),(iii), etc.

Profit de faptul că am 10 minute libere ca să semnalez aici nişte bloguri pe care merită să intraţi.

În primul rând, bineînţeles, blogul firmei mele şi a prietenei mele; nu intraţi pe el încă, este încă în lucru, dar asta s-a numit teasing. 🙂

http://www.wix.com/liviu_99/MEGA-STRUCTURES

În al doilea rând, şi încep prin a-mi cere scuze pentru că trebuia să fac demult asta, blogul unor prieteni buni (eu aşa îi consider). Le-am spus-o la un moment dat şi lor, simpla lor existenţă şi interacţiunea lor cu mine e posibil să mă fi salvat de la ajungerea la starea de nebunie totală şi definitivă. Este un blog politic (aproape 100%) de orientare conservatoare. Treceţi des pe acolo, pentru că, puteţi să mă credeţi, aveţi ce citi (eu unul mărturisesc că, demult, nu mai rezist mai mult de 2-3 zile fără să dau o raită pe acolo). Iar faptul că dl Vladimir Tismăneanu e prieten bun al lor şi mai postează şi comentarii la ei din când în când, faptul că printre cei ale căror articole sunt preluate se găsesc Traian Ungureanu (T.R.U.), Cristian Câmpeanu (de la România Liberă), Dragoş Paul Aligică, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Alexandru Hâncu, Dan Turturică, Bleen şi multi alţii, ar trebui să vă facă să citiţi acest blog ca pe viitoarea publicaţie mainstream a României, pe acelaşi plan cu ziare ca Romănia liberă sau Evenimentul zilei (dar mai bună decât ele! 🙂 ).

Eu unul am scris câteva articole la ei, dar nu o mai fac din motive de timp şi de bani (ceea ce revine la acelaşi lucru, pentru că timpul e bani, pentru omul de afaceri ce mă aflu); asta nu ţmi ştirbeşte însă respectul şi preţuirea pentru ei ca oameni şi pentru ceea ce încearcă să facă în acest blog.

Ştiu, sunt vorbe mari, însă câţi înţeleg cu adevărat ce înseamnă dreapta şi ce înseamnă conservatorismul, în România asta a noastră încă pre-modernă? Câţi dintre cei care înţeleg, chiar îşi asumă riscurile, deloc mici, şi responsabilităţile, deloc puţine, pe care le implică răspândirea mai departe a acestor idei şi principii?

Nu e deloc uşor, oameni buni, eu unul încerc, pe căt mă ajută puterile, energia şi timpul, să fac acelaşi lucru pe acest blog, însă una e să o faci din postura unui blogger mărunt ca mine pe care nu îl citeşte aproape nimeni şi alta e să o faci de pe poziţia unui gănditor public (pentru că practic asta sunt toţi cei de acolo, chiar dacă semnează cu pseudonim).

De aceea îi preţuiesc şi îi respect, sunt măndru că am făcut parte din grupul lor, o perioadă, şi m-aş bucura dacă, semnalându-le existenţa aici, le-aş aduce noi cititori.

http://inliniedreapta.net/

Nu mai semnalez articole de pe blogul acesta acum pentru ca, repet, citindu-l zilnic, n-aş şti de unde să încep şi unde să termin. Dar o voi face în postările viitoare.

Mai apoi vreau să mai semnalez un grup de bloguri pe mai multe teme:

http://theophylepoliteia.wordpress.com/

ale domnului Theophyle (înţeleg că se numeşte Demeter….). Omul petrece o grămadă de timp scriind pe blogurile astea (spre deosebire de mine), şi probabil tocmai din cauza asta şi calitatea informaţiei e vizibilă….bloguri de genul acesta sunt dovada palpabilă că prezicerea formulată acum 2-3 ani de diverşi „futurologi de serviciu” cum că viitorul presei mainstream e online conţinea un mare sâmbure de adevăr.

Pentru că, zău, acuma, la cât de plină e presa mainstream actuală de minciuni şi de tâmpenii tabloidiste, nici nu mai merită să mai citeşti altceva decăt bloguri: măcar acolo ştii sigur că eşti mai ferit de minciună şi de dezinformare şi, în plus, nici nu găseşti, cum dai pagina, tona de ţâţe şi de chiloţi.

Aşa încât, oameni buni, fiţi cu ochii în 4, pentru că acestea vor fi unele din ziarele cele mai importante ale României anului 2020!!

– aici nişte articole pe teme de pictură, impresionism, artă, foarte interesante

– aici blogul lui Theophyle despre cărţile citite (de către el, bănui eu)

– aici un serial interesant scris de el, pe teme legislative – adică pe scurt de ce Constituţia noastră e varză şi de ce Băsescu ar trebui să o modifice – episoadele I,II,III,IV,V,VI,VII,VIII,IX,X,XI,XII,XIII,XIV – foarte interesant, şi realmente instructiv pentru cine vrea să vorbească cu adevărat în cunoştinţă de cauză despre asta

Deasemenea, un blog de înaltă ţinută, pe care l-am găsit cănd am vrut să-i scriu unei amice din San Francisco mai multe informaţii despre Barbu Fundoianu-Benjamin Fondane.

Barbu Fundoianu a fost un poet român-evreu insuficient citit şi apreciat, şi când era în viaţă şi acum, scrisul său avea o sensibilitate ieşită din comun, dragă inimii mele; o să mai postez cu siguranţă pe aici fragmente din opera lui. Însă, pentru moment, vă puteţi face o idee de aici:

http://fondane.net/

Citez şi eu, cu ocazia asta, un poem de pe acest blog:

Dincolo de mine cu ochii’nchişi spre mine,
care-i izvorul cel dintâi, care-i tărâmul de pe urmă?

La câmp, lucrarea s-a gătat, altceva stă să vină,
– unde ajunge-vom să potolim acest nesaţ?

De voi sorbi din apa un’ s’adapă
oile plăsmuite,
femeile ce spală
fluvii căzute în robie
îşi vor aduce-aminte, oare,
de cântecele muritoare?

Iată noaptea, o noapte nouă ce se-aprinde,
ne-am socotit de-un leat cu stele şi cu grâne,
floare de carne dăruită lăcomiei mâinilor
cu ochi de nestrăpuns…

Dacă mă’nfrupt ori beau
din lumea cea scârnavă
de cine mi-ar fi frică?
de mare, de nor ori de nisipuri?
Dacă setea mi-o beau
şi foamea mi-o înfulec,
sub care epitaf
voi adormi în ziua de pe urmă?

În ce zăpezi inima-mi va fi dalbă,
în ce vârtej voi arunca şovăitoarele-mi vârtejuri,
de care cer voi atârna
cu’nsângerate mâini ţinându-mă?

La ce bun să întrebi
şi să nu dai răspuns –
sleit să strigi mereu
căderea lumilor?

©

• Imagine : Fondane văzut de Irina Banari | creion pe carton, 2011 |
• Text original : Benjamin Fondane – Le poète et son ombre, III | extrait |
• Traducere din limba franceză : Luiza Palanciuc şi Mihai Şora; din volumulBenjamin Fondane – Un temps | O vreme, ediţie bilingvă (în curs de apariţie).

Anticomunismul-o datorie morală (I)

Încep acest fir prin a posta un fragment (prefaţa şi Capitolul 10 – Legea in floare) din cartea lui Alexandr Soljeniţîn – Arhipelagul Gulag (vol. I). Fragmentul acesta m-a impresionat mai mult (încă nu am apucat să citesc toată cartea) pentru că se referă în mod direct la Stalin.

Ştiu că sunt multe pagini, ştiu că sunteţi ocupaţi cu vieţile voastre, cu câştigarea unei păini, mai albă sau mai neagră, cu criza, etcetc, dar, totuşi, oameni buni, asta este o carte care trebuie citită; vă asigur, peste maximum 10 ani, fragmente din această carte se vor afla în manualele de istorie.

Recunosc că şi mie îmi vine mai greu să o citesc decăt cu alte cărţi, date fiind cantitatea de sănge, munţii de cadavre de care se face vorbire, dar consider că este un purgatoriu absolut necesar, pentru oricine vrea să înţeleagă cu adevărat istoria secolului XX. În primul rând din cauză că, pentru numele lui D-zeu, trebuie să ne eliberăm odată de ideea aia tâmpită-„comunism=o idee bună care a fost prost aplicată”.

Tot ce voi mai face va fi să copiez mai jos nişte pasaje care mi s-au părut cutremurătoare. Scriitura lui Soljeniţîn, cu adevărat a unui mare scriitor al literatuirii universale, ne face mai uşoară lectura şi mai suportabile găndurile despre ororile descrise în carte (cu toate că eu unul nu prea sunt de acord cu părerile sale despre societăţile occidentale în care a trăit, de tipul „politicienii, toţi politicienii, nu sunt decăt nişte furunculi pe gătul societăţii, etc”).

Această postare nu este decât un îndemn să cumpăraţi cartea şi să o citiţi din scoarţă în scoarţă, chiar şi de 2-3 ori, dacă se poate. Ar fi, cum zic americanii, căteva ore din viaţa dvs. foarte bine petrecute, „very well spent”.

Am copiat şi coperta interioară a cărţii, din motive de copyright (nu ştiu cum fac alţii, adică nu, de fapt ştiu prea bine dar nu mă interesează; eu unul îmi voi face o obligaţie din a indica aici sursa şi autorul oricărui citat pe care îl dau, iar dacă e vorba de o carte/publicaţie, şi locul/locurile de unde o puteţi cumpăra). O puteţi cumpăra de aici sau de aici.

(În fine, aflu acum că se găseşte şi gratis, online, pe scribd, aici: Vol. 1, Vol. 2, Vol. 3)

Deasemenea vreau să mai semnalez apariţia în română a unei alte cărţi care pare foarte interesantă (sper să ajung şi eu să o cumpăr vreodată): Anne Applebaum-Gulagul-o istorie, de cumpărat aici.

Am încercat să pun imaginile cât de mari am putut; faceţi click pe ele pentru a le mări. Notele de subsol le-am pus la final.

La ora la care politicieni care se visează viitori prim-miniştri defilează la tribună cu şapca lui Mao şi îşi exprimă deschis admiraţia pentru Che Guevara, la ora la care consilieri ai preşedintelui U.S.A. (vezi postul anterior) se declară admiratori ai aceluiaşi Mao, consider că se cuvine să alegem, până la urmă, ce vrem: comunism, cu faţă mai mult sau mai puţin umană (se ştie că nu există, de fapt; există numai dictatură cu dinţii sparţi), sau capitalism adevărat. Şi, dacă suntem suficient de masochişti încât să alegem prima variantă, să fim foarte conştienţi că înseamnă asta: